Aristina Pop-Săileanu (născută la 13 mai 1931, în Lăpușul Românesc, județul Maramureș) este unul dintre cele mai importante personaje din cadrul rezistenței organizate în Munții Maramureșului după preluarea puterii de către regimul comunist. Tatăl ei , Nicolae Pop, a fost pădurar, prin urmare cunoștea foarte bine zona montană locală. Familia sa locuia într-o localitate din nord-vestul Transilvaniei, care a trecut sub administrație maghiară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de unde după ocuparea Ungariei de către Germania nazistă în 1944, populația de origine evreiască a fost deportată spre lagăre de exterminare. Din rândul celor care au plecat din Maramureș a făcut parte și Elie Wiesel, un personaj care a devenit ulterior un exemplu celebru de tenacitate în a depune mărturie pentru suferințele îndurate și a pedepsi pe cei vinovați de crime împotriva umanității. Familia Aristinei s-a aflat printre cei care au ascuns familii evreiești, salvându-le de la deportare, fapt recunoscut ca atare: atât ea cât și tatăl ei eu primit distincția de ”drept al popoarelor.” Conform evaluărilor ei, această acțiune nu a fost nici pe departe la fel de riscantă ca aceea de a ascunde partizani anticomuniști mai târziu, pentru că soldații germani sau jandarmii unguri nu umblau prin păduri și munți în căutarea fugarilor, așa cum au făcut-o securiștii mai târziu.

Aristina a intrat în grupurile de rezistență anti-comunistă din Munții Ţibleș din Maramureș la vârsta de 18 ani, datorită faptului că familia ei a trezit suspiciuni Securității pentru că a ascuns trei oameni căutați de poliția secretă comunistă. Tatăl ei, Nicolae Pop, a refuzat să-i trădeze pe cei trei fugari și a fost astfel constrâns să se ascundă în munți, unde a organizat și condus un grup de partizani timp de 4 ani, până în martie 1953. Aristina și fratele ei Achim s-au alăturat acestui grup. Supraviețuirea grupului în Munții Ţibleșului vreme de patru ani a fost posibilă numai datorită solidarității celor din zonă, care nu numai că nu i-au trădat trupelor de Securitate, dar i-au ajutat cu mâncare și medicamente. În acest sens, Aristina Pop-Săileanu își amintește: ”Foame, noi, în munți, nu am răbdat. Pot să spun că, în munți, am avut ceea ce poate nici cel mai bogat om din comună n-a avut. Fiecare ne aducea tot ce avea mai bun. Erau niște români extraordinari.” Tatăl său a hotărât să se predea după ce s-a îmbolnăvit și a paralizat parțial. Lăsat pe marginea drumului din apropierea satului Poiana Botizii, Nicolae Pop a fost imediat arestat, dus la o secție de poliție, apoi preluat de Securitate, bătut crunt până când a murit câteva zile mai târziu. Nici până astăzi nu se știe unde a fost îngropat. La o săptămână după prinderea sa, pe 8 martie 1953, au fost încercuiți și capturați de trupele de Securitate și Aristina și fratele ei. Având 22 de ani, ea este condamnată în urma unui proces sumar la 20 de ani de muncă silnică pe motiv că a activat ”într-o organizație contrarevoluționară.”

A reușit să supraviețuiască experienței carcerale, în ciuda condițiilor extrem de potrivnice și îmbolnăvirii de tuberculoză, numai datorită vârstei tinere. După ce a trecut prin închisorile Văcărești, Jilava și Miercurea Ciuc, a fost eliberată la 11 ani de la arestare, în 1964, odată cu amnistierea tuturor deținuților politici din România. Interesant de remarcat este și destinul ei de după eliberare. Fratele ei, Achim, care a murit la scurt timp după eliberarea din închisoare și cu care Aristina nu s-a mai întâlnit niciodată după arestare, a povestit despre extraordinara sa soră unui coleg de celulă, Nicolae Săileanu, și el deținut politic. Aceste povești l-au făcut pe Nicolae Săileanu să se îndrăgostească de Aristina Pop fără să o fi cunoscut vreodată, să o aștepte până când a fost și ea eliberată ca să o cunoască și să se căsătorească apoi în scurt timp cu ea. Această frumoasă poveste de dragoste împlinită la ieșirea din închisoare are și un revers: adevărata teroare a început pentru Aristina Pop-Săileanu după eliberare, când a descoperit că societatea se schimbase atât de profund încât nu mai putea avea încredere în aproape nimeni: ”Tot timpul am trăit aşa, cu teamă – o teamă pe care nu am avut-o în închisoare. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar am fost mai liberă în închisoare, pentru că acolo am gândit şi am vorbit ce-am vrut, or după 1964 noi nu am mai putut face acest lucru…,” mărturisește cu tristețe Aristina Pop-Săileanu despre experiența post-carcerală.